Locul cuvantului este pretutindeni, fiind element definitoriu al fiintei umane. Propovaduirea a fost punctul de plecare inca din ziua de nastere a Bisericii, spre mantuire.
Propovaduirea, modul concret de manifesteare al slujirii invatatoresti, este parte integranta a cultului divin. Parintele profesor Dumitru Belu remarca ca predica – propovaduirea nu-i altceva decat slujba de talcuire prin cuvant a invataturilor lui Hristos1, slujba de talcuire prin cuvant a invataturii descoperite. Mantuitorul nostru Iisus Hristos si apostolii au sintetizat si au condensat in cuvinte putine ceea ce continea multa substanta si mai ales propria lor viata traita. In cult, asadar era necesara predica nu ca un postulat si ca o consecinta a trairii in Hristos spre implinirea si desavarsirea trairii cu Hristos.
Cultul insusi are si o dimensiune didactica, alaturi de functiile latreutica si harismatica2. Faptul ca in conceptia ortodoxa, scopul didactic al cultului este un scop secundar, accesoriu si subordonat fata de cele doua scopuri fundamentale, cum afirma parintele profesor Ene Braniste, nu trebuie inteles ca o minimalizare a importantei cuvantului in cadrul serviciilor divine, ci arata specificitatea ortodoxiei.
Slujirea cuvantului este esentiala atat preotiei cat si firii umane insasi, pentru ca omul este fiinta cuvantatoare: fiinta care se distinge prin cuvant si se manifesta tot prin cuvant. Vorbirea este un dar divin dat omului, o cale de comunicare a mesajului divin, astfel ca popovaduirea se manifesta ca vestire si insusire a invataturii Bisericii3.
Propovaduirea este esentiala in actul mantuirii. De eficienta ei depinde nasterea credintei in ascultator. „ Credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos” (Rom. 10.17). De aici rezulta uriasa responsabilitate a celui chemat sa predice. Evident, pregatirea lui se cere a fi direct proportionala cu aceasta responsabilitate.
Marii predicatori considera slujirea propovaduirii o arta. Intrebuintarea inteligenta a limbajului a constituit o grija speciala chiar la oratorii pagani, cu toate ca rostirea lor avea scopuri limitate, exclusiv la relatiile inter-umane ocazionale. Cicero, printul oratorilor cum de altfel mai este numit, afirma: „nimic nu mi se pare mai frumos decat sa captivezi prin puterea cuvantului atentia unei adunari, sa incanti mintea ascultatorilor si sa le determini vointele intr-un sens sau altul. Aceasta este prin excelenta arta care a inflorit intotdeauna la orice popas liber, mai ales in satele asezate si pasnice si a predominat totdeauna. Caci ce poate fi mai minunat decat ca dintr-o multime nesfarsita de oameni sa se ridice unul care sa poata face singur ceea ce natura le-a dat tuturor putinta sa faca? Ce este mai placut mintii sau auzului decat o cuvantare impodobita cu idei intelepte si cuvinte alese si slefuita cu ingrijire? Exista oare ceva mai puternic si mai maret decat ca un singur om sa poata schimba numai cu cuvantul pornirile multimii, sa zdruncine constiintele judecatorilor si autoritatea Senatului?”4
Admirator al lui Cicero, socotindu-se discipolul sau, M. Fabius Quintilianus, a redactat la randu-i un alt celebru tratat de retorica „ Institutio oratoria”, in care elogiaza arta rostirii intelepte: „Un discurs, spune el, nu alunga oare de multe ori teama din sufletele inspaimantate ale ostasilor? Si nu invata pe cei care au de infruntat atatea primejdii in lupta ca gloria este preferabila vietii acesteia?… De altfel, nu cred ca intemeietorii de orase ar fi putut reusi in alt chip sa inchege in popoare acea multime ratacitoare daca nu ar fi convins-o vreun glas priceput; nici legiuitorii n-ar fi obtinut fara neintrecuta putere a elocintei ca oamenii sa se supuna de buna voie robiei legilor. Ba, mai mult, insusi perceptele morale, oricat sunt de nobile prin natura lor, totusi au mai mare putere in formarea caracterelor cand stralucirea cuvantului pune in lumina frumusetea fondului…”5 Asfel de pledoarii (si ar mai putea fi citate multe altele), explica influenta pozitiva a oratoriei pagane asupra omileticii crestine, nu in ceea ce priveste continutul, ci legat de forma sau regulile de expunere. Dupa cum omilia iudaica, spre exemplu, a constituit sursa de inspiratie pentru omilia crestina, schimbandu-i-se continutul desigur, dar pastrandu-se in mare masura regulile exegetice, tot asa normele retoricii pagane au fost utilizate de predicatorii crestini, fara ca prin aceasta eficienta propovaduirii sa fi pierdut ceva. Dimpotriva, utilizand aceste norme, se venea in sprijinul stimularii receptivitatii noilor convertiti a caror ureche era familiarizata cu discursul retoric pagan. Sa ne amintim, de asemenea, ca mari Sfinti Parinti ca Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz sau Ioan Gura de Aur, au fost instruiti in arta oratorica de retori pagani, unii dintre ei celebri6. Este adevarat ca a existat o mare disonanta intre mesajul retoricii pagane si cel al crestinismului, mai ales ca in primele secole dupa Hristos retorica era vehicol de idei filosofico-religioase pagane, idolatre si imorale in parte. De aici aversiunea unor reprezentanti de seama ai crestinismului fata de o astfel de arta a cuvantului, fata de continutul ei nociv, de fapt. Prin aceasta, insa, ilustri propovaduitori ai Evangheliei nu excludeau reorica in sine: ei isi dadeau bine seama ca experienta acumulata in domeniul oratoriei, principiile si metodele elocventei, nu pot fi neglijate de slujitorii prin cuvant ai religiei crestine, chiar in acea vreme de confruntare7. Profesorul Dimitri Gusti, cunoscut specialist in campul retoricii, este foarte transant cu privire la deosebirile intre elocinta bisericeasca si cea laica, afirmand: „Elocventa sacra sau cea de amvona este cea care vorbeste oamenilor pentru a le inblanzi si imbogati pasiunile lor, ea este cu totul contrarie elocventei profane, a carei scop principal era de a misca. Elocventa profana nu poate fi dezbracata de toata arta; ea cere intorsaturi ingenioase, pregatiri agere, cu un cuvant tot ceea ce arata ca ea se ingrijeste de puternicia sa si ca cuvantul omenesc nu are in sine tot ceea ce trebuieste spre a subjuga pasiunile popoarelor. Elocventa sacra crestina, din contra nu cunoaste aceasta ingrijire, aceasta temere, pentru ca puterea sa o are aiurea (in alta parte, la Dumnezeu, n.n.), iar nu in geniul ominesc. Si fiindca ea vorbeste cu numele Lui Dumnezeu de aceea comanda cu autoritate pasiunilor si, sau ca ajunge de a subjuga sau nu, limbajul sau tot are aceeasi maretie si superioritate ce nu se afla in discursurile inspirate din ideile ominesti. Aice dara, se cuvine ca numai adevarul curat sa fie fundamentul acestei elocvente”8.
Daca oratori pagani, precum cei citati mai sus, constientizau marea raspundere fata de cuvant, cu toate ca scopul rostirii lui nu depasea interesele imanente, cu mult mai adanca trebuie sa fie constientizarea propovaduirilor Evangheliei, a caror misiune are drept tel mantuirea sufletelor. Pentru implinirea acestui scop, propovaduitorii au un izvor de valorare si autoritate unica, Dumnezeiasca Scriptura in fata careia scrierile pagane palesc, precum stelele la aparitia Soarelui. Cu deosebire, Evanghelia propovaduita de Iisus Hristos, „Invatatorul nostru suprem”, este temelia predicii crestine. Chiar si in Vechiul Testament intalnim modele admirabile ale grijii fata de rostirea frumoasa (cum sunt Psalmii, scrierile profetilor, Cantarea Cantarilor, s.a.). Isus, fiul lui Sirah, spre exemplu, recomanda vorbirea aleasa drept criteriu de lauda pentru cineva: „sa nu lauzi pe nimeni inainte de a vorbi cu el, caci cuvantul este piatra de incercare a omului…”(27,7). Dar limbajul dumnezeiesc al Mantuitorului avea sa uimeasca multimile ce-L ascultau, incat vor exclama la un moment dat: „niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste Omul Acesta” (In.7,46). Mantuitorul nu a dat doar exemplu intrupat (In. 1,14), ci ne-a atentionat ca vom raspunde in fata judecatii de apoi pentru modul de intrebuintare al limbajului: „Pentru orice cuvant desert pe care il vor rosti oamenii, vor da socoteala in ziua judecatii” (Mt.12,36). Si iarasi: „Din cuvintele tale vei fi gasit drept si din cuvintele tale vei fi osandit” (Mt.12,37). De aceea Sf. Ap. Petru indeamna: „daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu….” (Ep.I, 4,11). Sf. Ap. Pavel scrie Colosenilor: „vorba voastra sa fie intotdeauna placuta, dreasa cu sare, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia (Col.4,6).
Daca in vorbirea obisnuita, cuvintele nu pot fi intrebuintate la intamplare, in predica grija rostirii trebuie sa fie maxima. Pentru a nu gresi, propovaduitorii vor urma Modelului Suprem, Invatatorul Iisus Hristos, atat in limbaj cat si in continut, asa cum au facut Sfintii Apostoli. Caci in ei s-a intiparit si vietuia, in Duhul Sfant, prezenta lui Iisus Hristos, icoana, cuvantul Lui. „Continutul” este de fapt El Insusi, precum scrie inspirat Sf. Ap. Pavel: „Caci nu ne propovaduim pe noi insine ci pe Hristos” (II Cor. 4,5). Cunoscutul teolog Paul Evdochimov sugereaza o adapostire smerita, „o estompare” a propovaduitorului in umbra Mantuitorului, ca El sa vorbeasca: „Nu devii peste noapte propovaduitor. A te apropia de om, de omul modern, este o arta. Esentiala este acea putere minunata de a te pune in pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui si de a aduce incet la suprafata ceea ce dormiteaza in el: comunicarea. Esential este sa te estompezi, pentru a-L lasa pe Hristos sa vorbeasca”9.
Fideli invataturilor Sfintei Scripturi, Sfintii Parinti au dovedit un respect exemplar fata de cuvant, predicile lor fiind si astazi modele de oratorie crestina, atat in forma cat si in mesaj. Sf. Ioan Gura de Aur, recunoscut unanim ca cel mai mare predicator din epoca patristica, in binecunoscutul Tratat despre preotie (έρ ίέρσύνμς), vorbeste despre importanta covarsitoare a predicii in termeni testamentari: „In afara de pilda prin fapta, preotii nu au decat un singur mijloc, o singura cale de vindecare: invatatura cu cuvantul, predica. Acesta este instrumentul, aceasta e hrana, acesta e cel mai bun aer; aceasta tine loc de medicament. Daca preotul trebuie sa arda sau sa taie, trebuie neaparat sa se foloseasca de predica. Daca predica nu-i in stare sa faca asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predica ridicam sufletul deznadajduit, prin predica smerim sufletul ingamfat; prin predica taiem ce-i de prisos; prin predica implinim cele de lipsa; prin predica lucram pe toate celelalte cate ne ajuta la insanatosirea sufletului”. Cu aceeasi constiinta a responsabilitatii fata de importanta cuvantului, Sf Ioan Gura de Aur a rostit, pe cand era preot in Antiohia: „Omilia despre predica” in care atrage atentia intre altele, ca predicatorul nu trebuie sa se asemene doar cu un chirurg care taie partea bolnava, asa cum reiese si din citatul mai sus mentionat, ci are indatorirea sa si vindece, sa ingrijeasca ranile respective: „Cel mai bun mijloc de vindecare nu-i numai taierea partii bolnave, ci si oblojirea ranilor; iar cea mai minunata lege de predicare nu-i numai mustrarea ci si sfatul si mangaierea. Asa a poruncit si Pavel: „Mustra, cearta, mangaie” (II Tim. 4,2). Daca-i mangai mereu pe ascultatori, ii faci trandavi; daca-i certi numai ii faci indaratnici, ca neputand indura povara unor continui mustrari, te parasesc indata10. De aceea felul predicarii trebuie sa fie vairat”.
Obligativitatea slujirii invatatoresti este, de altfel, stipulata si in Canoanele Bisericii, inca din perioada apostolica. Bunaoara, canonul 58 „apostolic”, prevede afurisirea si chiar caterisirea celui neglijent in predicarea cuvantului: „episcopul sau presbiterul aratand nepasare clerului sau poporului si neinvatandu-i pe acestia dreapta credinta, sa se afuriseasca, iar staruind in nepasare si in lenevie sa se cateriseasca”11.
Iar canonul 19, fixat la Sinodul Trulan (Constantinopol 692) reprezinta cea mai detaliata reglementare cu privire la predica, dintre toate celelalte canoane, atat apostolice, ale sinoadelor ecumenice si particulare, cat si cele ale sfintilor parinti. Din acest motiv, socotim util sa-l redam integral: „Se cuvine ca inaintestatatorii Bisericilor sa invete in fiecare zi si cu deosebire in duminici, intregul cler si popor, cuvintele dreptei credinte, culegand din Scriptura dumnezeiasca intelesurile si judecatile adevarurilor si sa nu treaca hotarele cele ce sunt puse, sau predania de Dumnezeu purtatorilor parinti. Dar si daca s-ar dezbate vreun cuvant din Scriptura, pe acesta sa nu-l talcuiasca altfel decat au aratat luminatorii si dascalii Bisericilor prin scrierile lor proprii si mai vartos intru acestea sa se multumeasca, decat alcatuind cuvantari proprii, ca nu cumva sa ajunga ca fiind neiscusiti pentru aceasta, sa se abata de la ceea ce se cuvine. Pentru ca popoarele prin invatatura pomenitilor parinti au ajuns la cunostinta celor vrednice si de dorit, precum si a celor nefolositoare si de lepadat, sa-si potrivesca viata spre mai bine si sa nu fie cuprinsi de patima nestiintei, ci luand aminte la invatatura se feresc pe ei ca sa nu pateasca ceva rau si de frica pedepselor care au sa vie, isi lorusi lucreaza mantuirea”12.
Caracterul punitiv al primului canon citat si continutul parenetic al acestuia din urma ne aduce aminte de teama izvorata dintr-o grija adanca a Sf. Ap. Pavel, exemplu de constiinta misionara: „Caci daca vestesc Evanghelia nu-mi este lauda, pentru ca sta asupra mea datoria. Caci vai mie daca nu voi binevesti” (I Cor.6,19), si totodata de indemnul fratesc adresat colosenilor al aceluiasi: „Cuvantul lui Hristos sa locuiasca intru voi, bogat intru toata intelepciunea” (I Col.3,16). Trecerea timpului n-a micsorat gradul de raspundere al propovaduitorilor, dimpotriva. Raspunderea a crescut odata cu mutatiile multiple pe care omenirea le-a suferit. Se vorbeste, insa, nu fara temei, de o criza a predicii atat cu privire la forma cat si la continut. Intre cauzele acestei stari de fapt credem ca prevaleaza lipsa unei temeinice orientari pastorale. Propovaduitorii contemporani trebuie sa tina seama ca ascultatorii traiesc „hic et nunc”, iar predica sa incerce sa raspunde nevoilor si framantarilor prezente. Predicile Sfintilor Parinti constituie modele si sursa de inspiratie de valoare perena, dar a le reproduce acum aidoma, la amvon, ar constitui un anacronism. Lumea carora s-au adresat Sfintii Parinti a apus demult. De aceea, Sfatul parintelui profesor, de vrednica pomenire, Sebastian Chilea13, unul din cei mai mari predicatori romani ai secolului XX, este extrem de binevenita: „Predicatorii de astazi trebuie sa plece de la o anume prezenta sufleteasca a ascultatorilor sau de la ceea ce intelegem prin actualitatea sufleteasca. Sa nu deznadajduiasca niciodata ca atentia ascultatorilor ii poate urmari in orice conditii, daca au de spus ceva de seama. Este iluzia cea mai frecventa. Atentia ascultatorilor nu poate urmari decat o dezvoltare care porneste de la ceva actual, cunoascut, trait si de inalta valoare pentru ei”. Ca sa-si implineasca scopul, predica trebuie sa raspunda exigentelor credinciosilor de azi; a adopta o vorbire in limba lor, a veacului in care traiesc. Rostirea de la amvon presupune argumentele indubitabile, logica, desfasurare de idei, stil sobru si ales. Lumea nu se mai multumeste cu retorici ieftine si cu floricele14. Adevarurile eterne ale credintei crestine vor fi exprimate intr-o forma adaptata la innoirile prezente. Slujirea preoteasca autentica este consecinta succesiunii neintrerupte a preotiei Lui Hristos care este nascuta din Inviere – ca o noua creatie, o innoire a vietii. Preotia lui Hristos este slujire a innoirii neincetate a vietii, a creatiei in genere. Preotia este astfel slujire a iubirii, a vietii, a tuturor valorilor in slujba vietii, a acelor innoiri creatoare prin care creste mereu calitatea vietii. Actualitatea sufleteasca a ascultatorilor, de care vorbeam mai sus, este legata implicit de innoirile care apar in mod firesc si spontan in viata lor. De aceea se impune o neintrerupta actualizare a predicii, mai ales sub aspect misionar. De ce misionar? Atat ca o consecventa a responsabilitatii misiunii invatatoresti in general, cat si pentru prevenirea si contracararea prozelitismului de orice fel. Aceste considerente presupun o anumita strategie omiletica, in paralel cu promovarea unei doctrine a predicarii. In lumea protestanta, care profeseaza o slujire prioritatra a cuvantului (din pacate in detrimentul cultului), se vorbeste tot mai mult de respectarea cu strictete a acestei doctrine, demers a carui valoare nu poate fi negata. Desigur, nu suntem de acord cu dezechilibrul produs in protestantism intre cult si predica, atat ca proportii cat si ca temetica, dar zelul predicatorial incontestabil, care-si propune chiar o doctrina a predicii, poate constitui un subiect de reflexie pentru propovaduitorii ortodocsi contemporani. Incercand sa recupereze pierderile spirituale cauzate de Reforma, protestantismul accentueaza prioritar dimensiunea didactica a slujirii. Asa se explica abundenta de manuale si tratate de predica, cu un apreciabil numar de pagini fata de saracia in continut a cartilor cu caracter liturgic15.
Pentru ca propovaduirea sa-si atinga scopul este necesara o dualitate: cuvant si fapta. Prin cuvant se adreseaza auzului, prin fapta sa adreseaza vazului. Transmisa prin cuvant, invatatura Mantuitorului nostru Iisus Hristos ca sa fie perceputa auditiv, invatatura era impartasita si pe calea exemplului personal, ca sa fie perceputa si vizual.
Pentru Mantuitorul Iisus Hristos predica este transmiterea invataturilor dumnezeiesti prin cuvant si exemplul personal deopotriva. Deseori Hristos dezaproba si mustra pe cei ce intr-un fel cred si altfel traiesc. Unora ca acestia El le arata ca nu se pot astepta la o alta soarta decat a pomului care, pentru ca nu rodeste se taie si se arunca in flacarile focului (Mt.7,19). Cei ce cunosc Legea dumnezeiasca dar nu-i implinesc poruncile si sfaturile, sau le implinesc numai in ce au ele mai usor, sunt asemenea celor ce-si zidesc casa pe nisip, nu pe piatra. La cea dintai suflare de vant mai puternic se prabuseste; la cea dintai ciocnire cu realitatile mai aspre ale vietii, credinciosul cu vorba se naruie iremediabil16.
Invatatura Mantuitorului nu e numai pentru minte, ci si pentru inima si vointa. Pentru intreaga fiinta a credinciosului. De aceea cel ce o accepta numai mintal, si o exprima numai pe cale verbala, sa renunte la parerea ca ar putea intra si ramane in comuniunea cu Dumnezeu: „Nu oricine imi zice Doamne, Doamne va sta intru Imparatia Cerurilor, ci care face voia Tatalui Meu din ceruri” (Mt.7,21). Credinta manifestata exclusiv prin cuvinte este o credinta neputincioasa. Limitata la un simplu exercitiu verbal de pietate, ea ne departeaza de Dumnezeu si ne indruma pe panta unei inselatoare pareri despre noi insine. Numai unita cu fapta corespunzatoare, credinta ramane vie, ne ridica si ne mentine in comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii. Numai cine, la cunoasterea verbala a poruncilor lui Hristos adauga practicarea lor consecventa, poate fi prieten al Domnului. „Voi sunteti prietenii Mei daca faceti ceea ce va poruncesc” (In. 15,14).
Mantuitorul Hristos insusi a venit sa propovaduiasca adevarul nu numai cu vorba, dar si cu fapta. „Nu caut sa fac voia mea, zice Mantuitorul, M-am pogorat din cer ca sa fac voia Celui ce M-a trimis (In. 5,30; 6,38). Am venit, adica, sa arat oamenilor nu voia Mea omeneasca, ci voia cea dumnezeiasca, voia Tatalui. Si aceasta nu numai prin cuvant, ci si prin fapta. In ansamblul ei, opera de mantuire este fapta. Fapta care cuprinde propovasuirea prin cuvant a invataturii dumnezeiesti, dar prin trairea acestei propovaduiri, impinsa pana la jertfa suprema.
Se poate afirma ca pentru Hristos, a predica inseamna a impartasi ascultatorilor invatatura si viata cea noua in comuniune cu Dumnezeu si cu semenii, pe cale propovaduirii si a pildei personale ca o sinergie si intrepatrundere reciproca17.
Apostolii au primit porunca sa invete nu numai prin viu grai dar si prin fapta dupa cum se vede din cuvintele: „Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, intrucat sa vada faptele voastre cele bune si sa mareasca pe Tatal voastru care este in ceruri” ( Mt. 5,14). Apostolii sa se comporte in asa fel incat puterea invataturii crestine sa razbata in fiinta credinciosilor si pe calea vazului.
Semnificative sunt si cuvintele Sf. Ap. Pavel catre Tesalonieni „Voi v-ati facut urmatori ai nostril si ai Domnului” (I Tes. 1,6). Pe cat se pare, idea exprimata aici e ca urmarea Domnului e oarecum conditionata de imitarea pildei propovaduitorului insusi. Ca sa ai certitudinea ca urmezi intr-adevar lui Iisus Hristos, trebuie sa te uiti mai intai la felul cum il urmezi, cum ii implineste poruncile, cel ce-ti vorbeste despre El.
Convins ca fara fapta corespunzatoare, predica prin cuvant nu inseamna mare lucru, sf. Pavel porunceste urmasilor sai sa predice cu timp si fara timp nu numai prin cuvant dar si prin exemplul personal.
Nu poate fi orator bun acela care nu duce o viata virtuoasa, zice sfantul Ioan Gura de Aur. Deasemeni nu se poate propovadui desavarsit daca preotul nu-si impune o viata in accord cu invatatura propovaduita. Daca studiul si exercitarea oratoriei reclama puritatea moravurilor, cu atat mai mult reclama aceasta studiul si exercitarea propovaduirii crestine18.
Propovaduirea are un rol decisiv in mantuirea noastra. Patericul egiptean afirma “omul care vrea sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca. Cautarea, intrebarea, comunicarea sunt factori si trepte spre urcusul mantuirii umane.
Propovaduirea este implicit legata de comportament si frumos, in acest sens zice Pr. N. Steinhardt “daca l-am cunoscut pe Hristos imi este rusine sa mai pacatuiesc”19.
Propovaduirea face sa izvorasca in inima omului floarea credintei, a dorintei unirii cu Hristos prin Hristos “Predicatorul” prin excelenta. “Oare nu ardea in noi inima noastra cand ne vorbea pe cale si ne talcuia Scripturile?” (Lc. 24,32). Iata modelul desavarsit al propovaduirii care duce negresit la mantuire.
Bibliografie:
1. Biblia sau Sf. Scriptura – ed.1998
2. Liturgica Generala – Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, I.B.M.B.O.R., Buc, 1985
3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu – A propovadui, ce inteles are, MA. 3-4/1959
4. Pr. Lect. Nicolae Dura – Propovaduireaa cuvantului si Sf. Taine. Valoarea lor in lucrarea de mantuire, Teza doctorat, ms. dactil
5. Pr. Lect. Dr. Vasile Gardan – Predica Ocazionala (Pareneza), teza doctorat, , I.B.M.B.O.R., Buc, 2001
6. Pr. Dr. Constantin Dutu – Intalnirea predicii crestine cu retorica greco-romana
7. Pr. Lect. Gabriel Popescu – Omiletica si retorica in pastoratie, B.O.R. 5-6/1976
8. Retorica pentru tinerimea studioasa – Ed. stiintifica si enciclopedica, Buc. 1984, ed. ingrijita de M. Franculescu
9. Paul Evdochimov – Iubirea eternal a Lui Dumnezeu, ed. Anastasia, Buc.1992
10. Pr. Dr. Dumitru Fecioru – Omilia despre predica a Sf. Ioan Hrisostomul, M.A. 1972, nr.1-3
11. Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca – Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1992
12. Pr. Drd. N. Dura – Norme canonice referitoare la indatorirea invatatoreasca si omiletica a preotului, M.A. 1986, nr.3-4
13. Pr. Prof. Dr. Sebastian Chilea – Consideratii omiletice actuale, “O”, 1967, nr.1
14. + Dr. Antonie Plamadeala, Mitropolitul Ardealului – Vocatie si misiune in vremea noastra, Sibiu, 1984
15. Pr. prof. dr. Sebastian Sebu – Preocupari si orientari in predica protestanta contemporana din Germania apuseana , privite din punctual de vedere al BOR, Teza de doctorat, in M.A. nr. 4-6/1980
16. N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, 1991
Preot Barbu Iulian
Busteni 2015